Twisted: shadows

O umbră alungită pe asfalt, ce se îndepărtează cu repeziciune... Îi iau urma fără să mă simtă şi ne continuăm drumul în acelaşi ritm, ca doi complici. După o vreme, om şi umbră deopotrivă, mă opresc. Ca în oglindă, ea îmi imită mişcarea. Mă priveşte fără a-mi da răgazul de a mă ascunde. La rândul meu, o privesc şi ştiu că este a mea. O recunosc. Mă recunosc.

Pe masură ce înţeleg şi accept, simţurile mi se ascut. Astfel, mâna străină ce mi se încleştează cu putere în păr, devine parte din mine - o prelungire nefirească a propriei umbre. Forţa ei mă obligă să privesc în sus, în timp ce văd cum  umbra mea, stingheră de-acum, se îndepartează cu repeziciune. Vreau să o urmez, însă mâna mă trage cu brutalitate înapoi. Încerc să mă întorc şi să descopăr ce mă ţine în loc. E prea târziu: faţa mea, pe jumătate întoarsă spre stânga, se izbeşte cu o viteză năucitoare de un stâlp.

Un zgomot de cioburi se răsfrânge în sinea mea, imprimându-mi-se adânc în memorie ca un cantec obsesiv perpetuat de-a lungul a mii de ani de rătăciri. Vreau să strig după ajutor, să urlu pentru a acoperi acest vacarm ce mă chinuie, să plâng pentru a-mi spăla sângele de pe faţă, să mă smulg din ghearele nimicitoare, să fug de loviturile ce vor urma, să mă eliberez. Toată voinţa mea nu este suficientă pentru a anima un trup inert. Instinctul de conservare nu mai are substanţă pentru spiritele închise în cutii.

Urmatoarea lovitură îmi întrerupe şirul gândurilor. Doare. Resimt durerea cu toată fiinţa mea, chiar dacă la nivelul epidermei senzaţiile sunt nule.

Mâna se încleştează în părul meu, mă culege de la pământ şi mă izbeşte cu aceeaşi bestialitate de acelaşi stâlp...sau de altul, mi-e indiferent. Doare. Sunt prins într-un vârtej din care nu pot ieşi doar înotând.

Sunetul oaselor spărgându-se de beton mi-a devenit atât de familiar încât am pierdut numărătoarea loviturilor. Simt cum mâna îşi diminuează strânsoarea. Alunec pe asfalt, încercând să-i prind privirea celui care a făcut asta. Dar ochii îmi sunt atât de umflaţi încât pleoapele stau strâns lipite una de cealaltă. Oare mai sunt acolo?

Cu mâinile îmi pipăi faţa ca să mă conving de prezenţa pleoapelor şi a ochilor. Degetele intră în contact cu o substanţă umedă. Acum văd că e doar apă...

Cu greu îmi înving lacrimile în timp ce-mi culeg umbra de pe asfalt. O alta o va înlocui...

**************************************

Abia acum ştie că trebuie să abandoneze toate gândurile care i-au întunecat judecata şi să-l recunoască.

Securea îi alunecă printre degete în timp ce imaginea i se prelinge pe ziduri, cu umbra unui prădător pe urmele sale.

Der Golem

Sunt ceasuri de când stau neclintit în colț - un schelet înghețat îmbrăcat într-o haină străină, mucedă! Și în colțul din față: eu. Eu însumi.

Mut. O stană.

Stăm așa ochi în ochi - fiecare oglinda spaimei celuilalt.

Oare vede și el raza lunii, cum își soarbe drumul pe podele ca melcul, pe îndelete - minutarul unui ornic nevăzut în nesfârșire -,urcând tot mai stinsă pe zid?

L-am ținut cu privirea. În zadar încearcă să se destrame în cețurile dimineții prelinse prin fereastră.

Il țin strâns, nu-i dau drumul.

Pas cu pas m-am luptat cu el pentru viața mea - viața care-i a mea pentru că nu-mi mai aparține.

Și cum se face tot mai mic, încet, încet, adunându-se iarăși în Cartea lui de joc, mă ridic, mă duc la el și-l bag în buzunar - măscăriciul. (Golem - Gustav Meyrink)

Așa începea scrisoarea primită acum fix șapte ani de la o persoană foarte dragă sufletului meu. Atunci am citit acest fragment, iar la final aveam lacrimi în ochi. Printre ele abia am reușit să deslușesc numele romanului, însă acest aspect nu mi-a putut diminua surpriza: în urmă cu doar câteva ore, altcineva îmi recomandase "Golem". Cred că atunci s-a produs pentru prima dată declicul prin care am ajuns să cred că nimic nu este întâmplător, că întâlnirea cu această carte are un sens mult mai complex decât la prima vedere.

Neîntarziat, am cautat-o și am lecturat-o cu aviditate. Ce am simțit și am aflat atunci sau mai târziu, când am recitit-o, nu pot împărtăși aici. Însă ceva s-a întâmplat...

Era în vara anului în care citisem pentru prima dată Golem. În timp ce mă plimbam cu o prietenă prin parcul Crâng din Buzău, am văzut pe asfalt o carte de joc, întoarsă cu spatele. Cu inima bubuindu-mi în piept, m-am aplecat spre ea; știam dinainte ce reprezintă. Mi-am repetat în gand: "mă duc la el și-l bag în buzunar - măscăriciul". Asta am făcut, nu mai înainte de a-l privi - nu era un banal jocker.

Mai târziu, în urmă cu aproape trei ani, pasiunea comună pentru Golem a constituit premisa cunoașterii unei persoane deosebite.

Twisted: dreams

Am intrat împreună în garsoniera ei, pentru prima dată. În timp ce mă împingea dintr-o încăpere într-alta, îmi spunea povestea fiecărui obiect pe care il vedeam: patul i-a aparținut unei alte fete a cărei identitate trebuie ascunsă, cartea de sub scaunul fără spătar a fost furată dintr-o librărie, lingurița servea în mod obișnuit la consumul dulceții de pește și câte altele pe care nu mi le mai amintesc. M-a surprins să văd două băi într-o garsonieră, amplasate simetric de-o parte și de alta a camerei principale. Aleatoriu, am intrat într-una dintre ele. Atunci am văzut ușa.

- Ce este dincolo de ea? am întrebat-o.

- Nu știu, nu am încercat niciodată să o descui.

Am apăsat pe clanță și am avut imaginea unei bucătării dintr-un alt secol. Am intrat și am privit mai bine în jurul meu: ceea ce la prima vedere părea a fi o bucătărie, s-a dovedit a fi mai degrabă o cămară dotată cu o sobă veche de gătit și o chiuvetă mizeră. Peste tot erau borcane cu diverse entități conservate. Încet de tot m-am aplecat înspre cel aflat în imediata apropiere și l-am întors cu eticheta spre mine: "Fabr: 10.12.2010". Mi-a scapat din mână...

**********************

Mâna stângă, cu palma orientată spre tavan, se odihnește pe pernă, alături de gâtul ei, pe care lumina difuză a dimineții desenează umbre ciudate. Prin fumul țigării, el îi pândește fiecare tresărire, buzele mișcandu-i-se ușor ca într-o incantație necunoscută, pleoapele tremurând câteva picături de rouă. Primul impuls este să o strângă de gât... sau să o sărute. Nu-și mai amintește... Vrea să doarmă... ea sau el...

*********************

Când ai deschis ochii în ziua aceea, imaginea mea în pragul ușii, privindu-te, te-a tulburat. Plăcerea pe care ai simțit-o la gândul că în tot acest timp te-am privit dormind este incomparabil mai puternică decât teama de a mă vedea lângă tine. Îmi zâmbești cu superioritate: de asta data ești sigur că ai învins. Te privesc cu toată seriozitatea de care sunt capabilă, însa tu nu-ți poți șterge rânjetul ăla idiot de pe față...

Ba da, poți, pentru că abia acum vezi securea din mana mea... și pe tine - un puzzle incomplet. Nu lovesc. Nu am ce...

*******************

Tacerea mea și cuvintele lui... o lungă poveste pe care el o scrie de unul singur pe o foaie părăsită. Eu nu sunt nicăieri...

Le Tarot macabre

Happy New Hanged Man's Year!

I see a man hanging by one foot from a tree, with his free leg forming a "4". He is not in pain, but completely peaceful with himself and the world he's living in. He's hanging upside-down between the mundane and the spiritual world, being able to see both. New mysteries are revealed to him as unexpected connections are made.

Now it's time to rest and meditate, to be patient and to give up on ordinary things for a greater cause.

Now it's time to see things from a new perspective, to give myself away to experience in order to gain knowledge.

I'll let myself carried away by the flow and I'll leave behind that something that holds me back.

This is how 2010 would look like for me. I hope yours will be at least as challenging as mine.

See you soon, my dears!

Go, boogie, go, go go!

Întrebare: Ce urmează în ordine logică după ce te-ai întors acasă de la un boogie night?

Variante posibile de răspuns:

a) adormi, îmbrăcat, pe unde apuci

b) faci un duș, te schimbi de hainele împuțite și adormi în patul tău

c) faci un duș, te schimbi de hainele împuțite, citești o carte, după care adormi în pat/scaun/fotoliu cu lumina aprinsă

d) oricare dintre variantele de mai sus, atât timp cât beneficiezi de un somn lung și odihnitor

Răspuns corect: nu te întorci acasă, pentru că ai rămas blocat pe-afară (cheia refuză să descuie ușa spre acel Promised Land la care visezi).

Notă: recent am reușit să descui ușa.

Thank you for changing my temporary homeless status into something better!

Crăciunale: Moși pe groși

Bucatele se odihnesc lasciv pe masă, în timp ce bradul așteaptă. Priviri, membre, trupuri pofticioase pândesc din toate ungherele. Din scara blocului se aud câteva guri afone îngăimând niște sunete cu pretenție de vorbire articulată. Cui îi pasă de ele? „Moșul e pe drum”, se zvonște. „Care moș?„ ridic eu din umeri.

Nu știu cum sunt cititorii altora, dar am eu o bănuială că dintre oamenii care au trecut pe aici, nu sunt puțini cei cărora le-ar surâde un schimb de experiență cu Grinch. Pentru ei, dar nu numai, am pregătit câteva cuvinte alese pentru această minunată seară de Ajun.

Așadar, paralelă între Moș Gerilă și Moș Crăciun.

Moș Gerilă fie nu avea cei șapte ani de-acasă, fie era mut - în cei cinci ani în care am fost conjunctural nevoită să-i recit poezii de sezon, nu l-am auzit spunând nimic remarcabil.
Moș Crăciun are un vocabular propriu, ca orice mamifer ce nu dispune de beneficiile vorbirii articulate; așa cum vaca face „Mu",  pisica „Miau" și puiul „Piu„" el face, birjărește, „Ho!"; de trei ori.

Moș Gerilă era un fel de Lady Gaga in Red, deoarece purta o rochie purpurie.
Moș Crăciun are în schimb un deux-piece de aceeași culoare, pe care îl poartă încins cu o centură neagră, menită să-i susțină sarcina avansată.

Moș Gerilă ținea în mâinile sale cuțitul și cozonacul de Crăciun, pentru că dacă el nu avea chef să aducă bradul și/sau să-l împodobească, se ducea pe pustii tot spiritul sărbăutorilor.
Moș Crăciun a scăpat de această datorie demiurgică, el găsind bradul gataaranjat în gospodăria în care trebuie doar să verse cadourile.

Din punct de vedere al ideologiilor politice, Moș Gerilă era comunist, iar Moș Crăciun este capitalist. Însă raportați la cultul personalității, între cei doi nu există nicio diferență: ambii au terorizat (și continuă) generații întregi de copii care trebuie să învețe și să recite poezii cu Moș Crăciun, a cărui bunătate și capacitate de a înfrunta orice obstacol sunt invidiate de Prâslea cel Voinic și merele de aur, Greuceanu, Harap-Alb și alte personaje imaginare.

Dar ce mai contează acum? V-aţi împodobit brazii, v-aţi primit cadourile, mai rămâne doar să colindăm. Click pe linkul ăsta  și cu toţii să cântăm!

Cum se bea ceaiul la Cluj?

Vineri dimineața, cu o întârziere de trei ore, am reîntâlnit-o pe Irene, a cărei invitație de a ne petrece week-end-ul împreună, a fost irezistibilă, in ciuda amenințării cu înzăpezirea. Pe o ninsoare perfectă, printr-un tărâm feeric, am pornit spre adăpost.

Apartamentul în care locuiește Irine îmi amintește de vară; atât de cald este în el. În schimb, omleta cu cașcaval și babic - care-mi potolește agonia gastrică din ultimele ore - compensează toate gradele în plus. Prin fereastra de la bucătărie, văd o pisică dormind ghemuită în zăpadă.

În scurt timp ne aflăm din nou sub sita albă, îndreptându-ne spre centru cu inocenta intenție de a consuma un ceai. Nimeni însă nu avea să anticipeze odiseea ce ne fusese rezervată.

13.00 După ceva plimbare prin ger, cu mâinile și picioarele bocnă, cu nasurile roșii, ne întâlnim cu Floricel, draga prietena a Irenei, alături de care pornim spre Mozzart, o cafenea nu doar posh, dar și oarecum neprimitoare. Liniștea mormântală din jurul nostru a determinat-o pe Irene să-și dea telefonul pe silent. Pe mine nu a reușit decât să mă convingă să mă descalț pe sub masă, în timp ce-mi beam ciocolata cu scorțișoară.

14.30 Floricel ne îmbie cu piure din cartofi și morcovi și snițele semi-preparate, așa că pornim tustrele înspre căminele din Hasdeu. Pregătirea bucatelor, ca și ingurgitarea lor, ne ia ceva vreme. Obosită după experiențele CFR, adorm pentru două ore.

19.30 Împreună cu Irene, pornesc spre Janis, pentru a ne întâlni cu ceva prieteni de-ai iei, ocazie udată cu doua beri nefiltrate. Vorbim, ne hlizim, facem ceva poze, până ce ne vine ideea diabolică de a face un boogie night. Abia atunci am descoperit că izvorul fericirii e defect.

21.30 ne găsește în Umbra de noapte, la un pahar de cidru.

23.00 Este timpul pentru boogie. Pornim spre Fire. Acolo nu se pune problema de ceai, nici de apă îmbuteliată, nici de bere neagră, nici de suc de roșii (deși se regăseau în meniu). Ne abonam la Cuba Libre, energizante și ceva sucuri dubioase de mere. Scuturăm din tărtăcuțe și din toate membrele posibile. Auzim cea mai idioată (deși într-un fel originală) replică de agățat.

Sâmbătă
4.00 Dormim.

15.00 Proaspăt trezite și igienizate, catadixim să mâncăm din salata orientală pregatită în ziua precedentă. Laptopul meu face cunoștință, intr-un final apoteotic, cu tehnologia: Windows 7 și Chrome.

17.00 Plecăm la Maimuța Ucigașă Plângătoare, pentru o nouă serie de hrănire.

18.30 Ajungem la Operă, pentru un spectacol de violoncel. Se anulase.

19.00 Ne învârtim printr-un mall în jurul a mai multor delicatese din marțipan și facem ceva cumpărături din Auchan.

21.00 Pe o ninsoare ca-n povești, ajungem în Enigma, pentru a ne încălzi cu o ciocolată caldă delicioasă. Urmează un schimb de priviri între Irene și tipul de la masa alaturată. Îi invităm, pe el și pe prietenul lui, să bem o bere împreună.

Ora 23.30 Plecam toți patru în Janis, pentru o nouă seară de boogie.

Duminica
Ora 4.00 Ajungem acasă

Ora 8.00 Mă trezesc cu o bătaie pe umăr; e Irene. Începem să facem bagajele.

Ora 9.30 Ajungem la gară. Ne cumpărăm biletele, apoi câte un ceai de la automat. Douazeci de minute mai târziu, urcate deja în tren, îi dăm dreptate înțeleptului care a spus o frază potrivită: "Unde dai și unde crapă".

Completări aici.

Jocul trenului de noapte

Dincolo de geamul murdar, imaginea întunecată se perpetuă, devenind un laitmotiv obsedant al neputinţei. Fruntea mi se lipeşte de sticla rece în timp ce mă întreb ce aş fi făcut dacă aş fi fost altceva, ca de exemplu, o pisică. Aş fi privit imaginile pe care acum nu pot decât să le intuiesc, nu?

În tot acest timp, cărţile zac abandonate pe măsuţa din faţa mea; de astă dată, tristeţea lor nu mă impresionează: dupa cele trei ore de aşteptare în ger, sunt îngheţata şi obosită. Nu îmi mai rămâne decât să mă supun capriciilor obsesiei muzicale a zilei şi să-mi pun căştile pe urechi.

Gestul identic, executat cu fidelitatea oglinzii, îmi atrage atenţia din partea opusă a compartimentului. Facem un scurt schimb de zâmbete, după care fiecare se întoarce în lumea sa. Picioarele desculţe, ni se mişcă ritmic după două coregrafii doar în aparenţă diferite. Ne privim de mai multe ori - nu pe furiş, ci direct şi fără niciun gând anume. Continuăm să facem asta la fiecare mişcare - un fel de joc pentru copii în care ne ascundem după un paravan, pentru ca la anumite intervale de timp să ne arătăm capetele şi să râdem pentru o fracţiune de secundă. Noi însă inventăm un joc nou, ale cărui reguli trebuie descoperite pe parcurs.

Undeva între veghe şi amorţire, ne aruncăm priviri încercănate, ca pentru a verifica prezenţa celuilalt. Schimbările de temperatură la resimţim cu aceeaşi intensitate - concomitent îmbrăcăm şi dezbrăcăm haine, fără a ni se părea altfel decât natural. Aţipim şi ne trezim ochi în ochi; nu-mi dau seama dacă unul dintre noi a trişat, pândindu-l pe celalalt în timp ce doarme, însă nu mă grăbesc să aflu.

Momentul în care mă trezesc în întuneric ar fi trebuit să fie unul de panică, însă, ca şi cum mi-ar citi gândurile, din capătul opus al vagonului, se aprinde o brichetă. El este în continuare acolo... Îndată ce vagonul se luminează, primul său gest este de a se ridica, timp în care încerc să intuiesc prin geamul murdar conturul vreunei staţii. Trenul nu încetineşte, iar el chiar pare să se apropie.

Nu! Nu vreau să se întâmple asta! Nu vreau să dezvăluim identităţi, să schimbăm impresii de vacanţă,  să vorbim doar sau să ne cunoaştem mai bine. Nu vreau ca noi să fim altfel decât noi înşine, doar din dorinţa de a ne impresiona reciproc. Nu vreau ca jocul nostru să aiba continuarea banală pe care o aşteaptă cu toţii. Poţi să renunţi la toate aceste banalităţi astăzi?

El se opreşte ca şi cum ar fi auzit... În timp ce revine pe scaunul său, am răgazul să-i studiez chipul cu atenţie - dincolo de zâmbetul său nu se ascunde nimic. Poate că înţelege noua regulă a jocului sau poate că o respectă fără să ştie. Deşi vreau asta, nu-i pot mulţumi - astăzi nouă ne sunt interzise cuvintele.

În timp ce-mi pregătesc bagajul, cu coada ochiului îl observ făcând acelaşi lucru. Mă întorc şi-l privesc în faţă - ne zâmbim pentru ultima dată. Instantaneu îmi amintesc că "nimic nu este întâmplător", ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva tot acest şir de coincidenţe ar fi trebuit să semnifice ceva; cunosc răspunsul deja. Drumul spre capătul vagonului îl facem împreună. În faţa uşii, am o ultimă ezitare. Cobor şi o îmbrăţişez pe Irene.

Jocul nostru a rămas în trenul din care noi tocmai am coborât.

Să nu crezi că eu nu aş fi vrut să-ţi vorbesc: privindu-te, vedeam deja scena în care îţi scriam pe o foaie de hârtie o banalitate insipidă pe care să ţi-o expediez apoi pe calea aerului sub formă de avion, să o fac pierdută cu nonşalanţă în timp ce trec pe lângă tine sau să ţi-o arăt cu următoarea ocazie în care privirile ni s-ar fi întâlnit. Dar în acea noapte, petrecută în acceleratul de Oradea, noi nu eram oricare alţi doi oameni, ci doi jucători pasionaţi care nu urmăresc câştigul sau umilirea adversarului, ci dezvoltarea unor strategii rafinate, capabile să ofere satisfacţii mult mai mari decât orice posesiune umană.

I Walk On the (Red) Line

Dincolo de fereastra aburită totul pare ireal şi pustiu. Frigul a rămas suspendat în amintirea unei băi fierbinţi, fără spumă, iar ceaşca abandonată pe o masă are o umbră aparte. Lângă uşă, bagajul îşi aşteaptă în linişte pleacarea, în timp ce Kirb îl priveşte circumspect - cunoaşte continuarea.
Acum auzi cum urlă vântul?

De mâine voi porni la drum. Revino ori de câte ori ţi-e dor şi nu uita de Moş cel bun (avem un nou sondaj în stânga sus şi un cadou pentru ziua de Crăciun).

P.S. Celor mai cuminţi le pregătesc nişte scene(te) fierbinţi pentru când le va fi lumea mai dragă.

Un tango trist sau de ce să-i laşi să moară pe cei care altfel nu te-ar lăsa să trăieşti

Sursa nefericirii noastre se află în problemele celorlalţi.

O concluzie la care am ajuns de prea multe ori pentru a nu mi se părea ciudat că nu am reuşit să o învăţ pe de rost până acum. Deşi ar fi trebuit... nu numai să mi-o repet cu aceeaşi frecvenţă cu care alţii îşi spun rugăciunile, dar şi să fiu mai detaşată. Mult timp acest lucru mi-a fost aproape imposibil tocmai din cauza tendinţei de a mă implica în toate situaţiile care mi-o cer. Astfel, nu mă pot preface că nu aud un om care are nevoie să fie ascultat, că nu văd cum totul în jurul său pare să moară sau că nu simt nimic din tristeţea lui.

Însă empatia mea nu este infinită, ea luând sfârşit de îndată ce se izbeşte de atitudini patologice de tip ciobanul moldovean, victima înnascută şi prinţesa ce aşteaptă moartea balaurului. Este firesc să simţim uneori nevoia de a (ne) plânge pe umărul cuiva, dar o dată încheiat acest scurt episod, continuarea lamentărilor nu poate fi decât penibilă (atât pentru cel care este acolo, ascultând, cât şi pentru toţi ceilalţi asupra cărora, mai devreme sau mai târziu, se vor răsfrânge toate aceste frustrări)...

Când cineva îmi împărtăşeşte problemele sale, mă aştept să facă lucrul acesta nu numai pentru a se descărca emoţional, dar şi pentru a afla perspective noi asupra lucrurilor care îl frământă; mă aştept să-mi vorbească despre grijile, încercările şi îndoielile sale, dar, în acelaşi timp, să caute soluţii; mă aştept să asculte varianta mea de vreme ce a cerut-o şi nu doar să se prefacă; mă aştept ca, în scurt timp, să facă ceva pentru a schimba lucrurile care-i displac. Într-un cuvânt, îmi doresc să-mi fie respectate timpul şi energia pe care le pun la dispoziţia acelui om, aşa cum şi eu îi respect deciziile şi dezamăgirea. Însă am pornit de la o premisă greşită.

Nu înţeleg de ce ar împărtăşi cineva ce anume îl frământă doar pentru a fi compătimit şi nicidecum pentru că astfel ar putea găsi răspunsurile de care are nevoie; de ce s-ar lamenta zilnic cu privire la ce viaţă de că nasoală are el, când ar putea folosi acest timp într-un mod constructiv, şi anume, încercând să schimbe tocmai lucrurile care îi fac viaţa nasoală. Pentru că este mai comod să fie victima, artistul neînţeles, boemul stigmatizat de societate, decât să se ridice din mocirla în care se scaldă de mai multe ori pe zi şi să lupte pentru lucrurile la care a renunţat devenind pasiv? Pentru că astfel de oameni, cărora le place să îşi contemple cu o satisfacţie bolnăvicioasă propriile dezamăgiri, sunt cei care tot aşteaptă să li se întâmple ceva: să le vorbească doamne-doarme, să plouă cu broaşte, să explodeze o butelie în blocul vecin sau să audă o sirenă cântând.

Tot ei sunt cei care visează frumos că "mâine va fi mai bine" şi se trezesc a doua zi în acelaşi loc, cu aceeaşi viaţă insipidă, spunând resemnaţi "asta e!". Nu, nu este asta, nici ailaltă! Dacă vrei un lucru, trebuie să lupţi pentru el, indiferent de rezultate. Iar dacă nu eşti în stare de asta, atunci chiar meriţi ceea ce (nu) ţi se întâmplă.

Din păcate, lucrurile nu se opresc aici, pentru că a-ţi plânge de milă reclamă condescendenţă din partea celorlalţi, aprobare orbească şi hiperbolizare grotescă a nedreptăţilor care ţi se întâmplă (numai ţie!) - o mascaradă emoţională în care "victima" joacă rolul regelui nebun ale cărui false sentimente au rang nobiliar în rândul supuşilor săi. Cum rămâne, însă, cu bufonul care, în mijlocul ceremonialului de căinare a regelui, îndrăzneşte să spună: "Vă pierdeţi vremea văitându-vă, în loc să faceţi ceva"? Va spune aceste cuvinte, apoi va fi condamnat pentru îndrăzneala de a-i fi judecat pe rege şi pe toţi cei asemeni lui. Gestul său va purta pentru totdeauna stigmatul nedrept al nepăsării, în timp ce autorul însuşi va fugi în munţi.

Oare numai pe mine m-a obosit călătoria prin ţinutului lui Şi tot aştept să mi se întâmple ceva?